D'ale Carnavalului

Dă prin București, adicătelea.

Pentru că am fost cu treburi, pentru aproximativ o săptămână, prin capitala mândrei noastre țări România, am avut suficient timp și pentru a analiza de ce NU îmi place Bucureștiul.

Dar să vă explic ce am văzut eu, cu ochii mei, și cum văd eu, pă bucureșteni.

Orașul

Destul de mare, oarecum impresionat prin multitudinea de construcții mai vechi sau mai noi, mai frumoase sau mai urâte, mai înghesuite sau cu areale verzi între ele, mai mari sau mai mici, oarecum captivant prin multitudinea de posibile locații de petrecere a timpului liber (cafenele, teatre, parcuri, sporturi ...), oarecum incitant prin enorma energie eliberată de efervescența cu care se petrec imaginile multicolore prin fața ochilor, prin frecvența accelerată a tot ce se petrece simultan pe orice plan (orizontal, vertical, oblic, perpendicular, tridimensional, în aer, pe pământ sau subteran, ....) al unei secunde din viață.

Aspectul său boem de altădată, este puternic estompat acum de ridurile vieții tumultoase prin care a trecut. Urmele vieții de altădată se mai pot distinge pe alocuri pe clădirile, cu ornamente și decorațiuni plăcut stilizate și, armonioase prin ele însele, dar în totală discrepanță cu cenușiile cuburi zvelte până la nori construite în anii comunismului și după. Îngrămădirea continuă și accelerată a betonului și sticlei în plin centrul unei capitale ce-a fost cândva „Micul Paris” este poate elementul ce face distincția între vechi și nou, între viață și existență anostă.

Cu toate acestea, energia de care ai nevoie să poți trece printr-o zi în București îți suge seva cât pentru cel puțin 3 zile de relaxare activă la munte, iar o clipă de liniște prin București îți fură orice clipă care să fie doar pentru tine, doar a ta.

Populația

Multicoloră, multi-odoră (antonim la inodor?), multiculturală, multilateral dezvoltată.
Adică, găsești oameni de toate culorile: albi, roșii, negri, gri, galbeni, tuciurii, pătați și chiar fără culoare (femeile musulmane care își acoperă fețele).

Aici găsești oameni, cu parfumuri naturale sau nenaturale, mai puternice sau mai discrete, mai  plăcute sau neplăcute, cu mirosurile lor proprii sau împrumutate. Oameni fără miros nu cred să existe, căci oriunde îți întorci radarul olfactiv vei simți o urmă de miros, cel puțin al vreunui specimen din regnul general al faunei pământene (regnul florei deși este vizibil prezent, plăcerea acestui simț olfactiv este agresiv estompată de celelalte odoruri).

Bucureștiul, ca orice capitală, nu duce lipsă de multiculturalitate. Nu cred că mai e cazul să vă enumăr câte culturi pot exista per hectar, și cum acestea se pot schimba din vară până în toamnă. Buruienile inundă orice suprafață cultivată. Culturile adevărate în acest oraș sunt greu depistabile cu ochiul liber.

În orice zi, oricât de minunată ți se va părea de pe geamul apartamentului din vreun turn cenușiu al Bucureștiului, nu poți să ignori agresiunea vizual-auditiv-parfumată a pestrițelelor gângureli ale concetățenelor ce inundă marile bulevarde (eu am stat pe Blvd. Magheru, care e cică Champs-Elysee-ul românesc după unii, sau ceva de genul). Aceste „cumetre” te abordează, necontenit, cu tot felul de reclame: flori, fier vechi, ghicit, afaceri mărunte, și nu în cele din urmă atenția lor către purandei. Dar ele nu sunt singurele specimene, există și persoane ce se doresc mult mai culte și civilizate, sau tineri ce se chinuie să își exprime viociunea.

Forfota extremă, care inundă orașul din primele secunde de lumină, te izbește instantaneu și trezirea îți poate părea prea bruscă oricâtă cafea ai fi băut. Plăcerea de a te trezi în gănguritul real al păsărelelor, și în bătaia caldă a soarelui dimineții și bucuria ce ți-o aduce roua de pe frunzele naturii cu greu ți-o poți întipări în minte după nici o secundă de agitație atomică prin București.

Calmul provincial, cel puțin al meu propriu, cu greu l-am putut regăsi printre multitudinea de indivizi ce se perindau continuu dinaintea mea. Cu excepția mea, persoane calme în București mai poți cu greu distinge printre unii bătrâni, unii studenți (ce vin cu siguranță din provincie și încă nu au fost inoculați de virusul indigen), și poate printre unii cetățeni din alte părți din alte țări.

Respectul uman și toleranța față de semeni sunt probabil termeni ce nu pot fi ușor observați printre calitățile multiple ale clonelor ce se perindă pe străzile capitalei. Agitația și nevoia de a ajunge cât mai urgent din punctul A în punctul B te îndeamnă să elimini din start orice fărâmă de umanitate. Interesul propriu primează. Dar totuși poate mai există speranță.

Mediul ambiant

Care? Unde există el în această capitală?

Mediul ambiant cred că este un non sens în acest oraș. Fie că ești în propriul apartament, fie că ești în metroul înghesuit, fie că stai în mijlocul drumului și admiri exuberanta frenezie a multitudinii de obiecte umblătoare din jurul tău, mediul ambiant este unul și același. Și apa, și aerul, și pământul, și focul, și cerul, și flora, și fauna, și obiectele nemișcate, toate sunt mereu aceleași și totuși mereu altele, le poți simți existența dar sunt mereu estompate de excrudescența continuă ce proliferează în aceste mediu ambiant.

Și totuși ce poate fi plăcut în acest oraș? Ce te poate atrage astfel încât să nu te poți desprinde? Dar mai ales ce te poate face să respingi Bucureștiul?

Pe mine, Bucureștiul nu mă atrage.